joi, 28 ianuarie 2010

RECENZIE


« Rugăciunea Tatăl nostru la Părinţii Bisericii »

« Lire le Notre Père avec les Pères », Daniel Vigne (ed.),
Editions Parole et Silence, 2009, 429 pp.



La editura Parole et Silence în colaborare cu departamentul Histoire et Théologie al Institutului catolic din Toulouse a apărut volumul Tatăl nostru la Părinţii Bisericii. Cartea conţine o serie de studii elaborate, la un nivel ştiinţific deosebit, de către cercetători în domeniu, prezentând cele mai renumite comentarii patristice, precum şi alte chestiuni legate de originea şi transmiterea Rugăciunii Domneşti.

În Preambul, coordonatorul Daniel Vigne expune trama acestei culegeri: şaisprezece comentatori patristici ai rugăciunii Pater noster, începând din sec. I şi până în sec. VI: de la evanghelistul Luca la papa Grigore cel Mare. Alte trei studii tematice (traducerile latine ale textului rugăciunii, tradiţiile baptismale, dar şi interpretările penitenţiale ale acesteia) scot în evidenţă interferenţele dintre autorii antici. Şapte părinţi greci şi tot atâţia latini, condimentaţi cu aroma siriacă a episcopului Iacob de Sarug, stabilesc echilibrul Orient-Occident al volumului de faţă.


Preotul diocezan Louis Barlet, exeget şi scriitor, fin specialist al Evangheliei după Luca deschide seria cu un studiu intitulat „Rugăciunea Domnească în cuprinsul celei de-a treia Evanghelii (Lc. 9,51-11,28)”. Concentrându-se asupra densităţii hristologice a versiunii din cuprinsul Evangheliei după Luca, autorul descrie peisajului narativ al contextului Rugăciunii Domneşti, expresie sublimă a darului divin. Domnul Hristos se afla pe cale spre Ierusalim, pe acea cale universal-iniţiatică, nu atât pentru Dumnezeul-Om, cât pentru tot omul lumii, fără culoare, rasă, apartenenţă la un oarecare popor, astfel că universalitatea mântuirii avea să devină un liant perpetuu. Barlet subliniază faptul că cititorul Evangheliei după Luca, parcurge la rându-i un drum iniţiatic, aflându-se pe cale împreună cu Hristos Domnul, alături de cei 72 de ucenici înainte-vestitori, cu învăţătorul de Lege, cu samarineanul milostiv, cu Marta şi Maria. Toate acestea întru pre-gustarea desăvârşirii, a Ierusalimului ceresc, a Împărăţiei divine, a mântuirii. Iată contextul în care Domnul Hristos dăruieşte omului sublima rugăciune, „o comoară a luminii”, aşa cum o numeşte Barlet. „A-i convinge pe oameni că Dumnezeu este Tată, iată scopul lui Hristos, şi tocmai în perspectiva acestui scop, Dumnezeu Fiul se revelează pe Sine, numindu-se frate al tuturor, căci cu toţii suntem fiii Tatălui ceresc”.

Régis Courtray, specialist în Ieronim, se ocupă de traducerile în latină ale textului Rugăciunii Domneşti: „Traducerile latine ale rugăciunii Tatăl nostru (Mt. 6, 9-13).” Scopul acestui studiu, după cum mărturiseşte autorul însuşi, este de a puncta şi explica diversele traduceri ale textului rugăciunii în limba latină, citând pe alocuri exegeza explicativă a lecţiunilor alese. Spre exemplificare: semantica termenului „pâine”, care se dovedeşte a fi una de cotitură între Orient şi Occident. Părinţii greci, în mare parte, au acordat termenului un sens preponderent material, fizic, cu excepţia lui Origen şi a Sf. Chiril al Ierusalimului, care acordă termenului înţelegerea sensului spiritual-duhovnicesc al Euharistiei sau chiar al Cuvântului divin. Sf. Maxim Mărturisitorul acceptă ambele înţelesuri, acordând întâietate celui spiritual. În privinţa părinţilor latini, predomină înţeles spiritual, „hrana cerească”: Ieronim, Ambrozie, dar şi Sf. Ioan Casian. Pleiada părinţilor latini îşi fondase accepţiunea pe cuvintele hristice din Evanghelia după Ioan 6, 51: „Eu sunt Pâinea cea vie care S-a pogorât din Cer.” Cu toate acestea, pare-se că interpretarea mixtă a semanticii termenului „pâine” ar fi cea mai veche, mai ales că o aflăm la Tertulian şi la Sf. Ciprian al Cartaginei. Augustin, teologul de referinţă al Apusului creştin, transmisese posterităţii trei semantici diferite ale termenului, în timp ce Origen, orientalul care a influenţat cel mai mult Apusul, insistă în a explica termenul epiousios, adjectivul ce însoţeşte substantivul „pâine”, adjectiv comun lui Matei şi Luca. Corespondentul său în lumea latină ar fi cottidianus (cf. Tertulian, Sf. Ciprian şi alţii), în timp ce părinţii latini cunoscători ai limbii greceşti neo-testamentare, precum Ieronim, Ambrozie sau Ioan Casian, au tradus epiousios cu supersubstantialis. Régis Courtray îşi încheie studiul prin menţionarea cărţii scriitorului André Frossard despre cele 36 de dovezi în favoarea existenţei diavolului. Una din prezumptivele scrisori pe care Satan i le-ar fi trimis are ca subiect tocmai traducerea ecumenică a rugăciunii Tatăl nostru.

Marie-Ange Prudhomme predă patristica la Facultatea de Teologie a Universităţii din Lyon, este doctor în teologie cu o teză despre Sf. Simeon Noul Teolog. A publicat numeroase studii despre Sf. Irineu al Lyonului, printre care şi cel component al culegerii faţă, intitulat „Simfonia mântuirii. Rugăciunea Tatăl nostru la Sf. Irineu”. „Când spunem simfonie spunem pluralitate de voci şi instrumente”, astfel că umanul şi divinul se întâlnesc în strigătul: Abba! Părinte. Sf. Irineu n-a produs un comentariu sistematic al Rugăciunii Domneşti, însă pe întreg parcursul operei sale putem afla nenumărate referinţe la ea. Invocând numele de Pater omul nu numai că are posibilitatea de a restabili legătura filială inter-umană (ekklesia), ci mai mult decât atât, pătrunde în profunzimile remarcabile ale sufletului său, acolo unde numai omul însuşi şi divinitatea de întâlnesc într-un consens desăvârşit. De altfel doar slăvind numele Dumnezeului Tată, putem gusta din revelarea comuniunii depline. Numele de „Fiu” şi „Tată” nu se confundă şi nu se contopesc. În viziunea Sfântului Irineu, Împărăţia divină este strâns legată de A doua venire a Domnului Hristos pe pământ, tunci când se va desăvârşi reconcilierea întregii creaţii. „Pâinea” de zi cu zi nu este altceva decât întruparea lui Hristos, devenind în om hrană nemuritoare, putere a Duhului Sfânt. Astfel se revelează Treimea: Tatăl este Cel Care ni-L dăruieşte pe Fiul Său prin întruparea Acestuia, iar noi devenim „receptori” ai Duhului Sfânt. Simfonia mântuirii nu este altceva decât reconcilierea universului întreg cu Dumnezeu Tatăl, prin Iisus Hristos. Măreţia omului se vădeşte şi prin aceea că l are libertatea totală de a alege. Experienţa căderii lui în păcat este interpretată de Irineu drept cale spre mântuire. Rugăciunea Domnească are o dublă orientare, de la om către Dumnezeu, de la Treime către om. Viaţa devine astfel uniune desăvârşită, legătură de iubire între divin şi uman.

Un studiu de tip comparativ, însoţit de un amplu aparat bibliografic, îi aparţine lui Frédéric Chapot, de la Institut d’Etudes Augustiniennes, specialist în limbă şi literatură veche latină. Studiul său urmăreşte evidenţierea câtorva consideraţii asupra compoziţiei şi receptării tratatului De oratione, al lui Tertulian, precum şi influenţele acestuia. Pentru devierea montanistă, către sfărşitul vieţii, Tertulian a fost aspru judecat de posteritate. Sf. Ciprian al Cartaginei, a cărui operă fusese puternic impregnată de duhul creator al lui Tertulian, nu-i citează numele ad litteram, niciodată. În ce priveşte tratatele celor doi despre rugăciunea Tatăl nostru, este de netăgăduit faptul că Sf. Ciprian cunoscuse îndeaproape textul lui Tertulian. Diferenţa principală ţine de arhitectura textului: în timp ce Tertulian acordă spaţii largi unor scenarii precum gesturile sau postura în rugăciune Ciprian insistă asupra modelului desăvârşit Hristos şi asupra necesităţii săvârşirii faptelor bune care să însoţească rugăciunea. La Ciprian abundă explicaţiile de natură teologică, mult îmbogăţite semantic faţă de corespondentul tertulianeic. Cu toate influenţele exercitate, posteritatea a recunoscut originalitatea textului ciprianeic. Cele două tratate diferă, aşadar, sub aspect stilistic dar şi de structură. De pildă, Sf. Ciprian evită modificarea ordinii cererilor a doua şi a treia din textul rugăciunii - ordo orationis - specifică textului lui Tertulian. Interesant rămâne faptul că, în afară de Ilarie de Poitiers, tratatul lui Tertulian despre rugăciunea Tatăl nostru, n-a fost menţionat de către tradiţia patristică până la Augustin.

Editorul şi coordonatorul culegerii de faţă, Daniel Vigne, propune un studiu despre introducerea tratatului Peri euches al lui Origen. Acest tratat, compus în anul 230, este considerat primul comentariu grec al rugăciunii Tatăl nostru. Introducerea poate fi considerată, ea însăşi, un tratat în tratat, „construită fiind cu grijă şi punând totodată bazele comentariului ce-i urmează”. Ideea de bază ar fi legată de faptul că rugăciunea răspunde anumitor rezistenţe şi reticenţe ale omului: obiecţii naturale, blocaje intelectuale, stări de panică. Acestea nu sunt întotdeauna îndepărtate prin rugăciune, din contră, pare că uneori sporesc... Origen se interpune, devenind pavăză cititorului. Astfel, prima parte a tratatului său despre Rugăciunea domnească nu reprezintă altceva decât chipul drumului îndelung al trecerii de la întunecimea necredinţei, sau penumbra păgânismului, la lumina credinţei: „operă a unui maestru avizat, aceste pagini dezleagă şi dejoacă simultan, cu o fineţe logică şi perspicacitate intelectuală de excepţie, obstacolele îndoielii” umane.

Michel Poirier de ocupă de Sf. Ciprian al Cartaginei repertoriind şi analizând dificultăţile textual-semantice ale rugăciunii Pater. Provocarea nu este deloc banală, deoarece Sf. Ciprian, atunci când vorbeşte despre rugăciune, în general, şi despre Rugăciunea domnească în special, teologhiseşte neîncetat, ridicând chestiunea la nivel de teologie dogmatică. Bunătatea divină este nemărginită din moment ce Dumnezeu dăruieşte omului o rugăciune în care se cristalizează, într-un mod desăvârşit, legătura personală Tată – fii. Rugăciunea Domnească devine liantul etern al acestei legături teandrice.

Studiul următor, propus de Anne Fraisse şi Jean-Noël Michaud, prezintă cititorilor figura lui Juvencus, autor al unei epopei biblice în hexametru dactilic – Evangheliorum Libri IV – scrisă în vremea împăratului Constantin cel Mare. Ieronim o datase undeva, între anii 329-330. Poemele lui Juvencus s-au vădit a fi imitări ale poeziei epice clasice, cu subiect eminamente creştin. Jacques Fontaine îl definea pe Juvencus ca un om pentru care evenimentele majore al vieţii lui Hristos se metamorfozează într-o adevărată liturghie, ritual, chiar sursă de meditaţie profundă. Concentrând textul pe semnificaţiile „pâinii euharistice”, poetul pune accentul pe dubla mişcare, de la Dumnezeu spre om şi invers, de la lumina care se pogoară către oameni înălţându-i pe aceştia spre calea mântuirii. Astfel de imagini-simbol focalizează trama textelor lui Juvencus, de o profunzime biblica aparte: lumină, viaţă, hrană spirituală etc. Astfel, poetul devenit preot oferă creştinilor vremurilor sale o reală meditaţie despre Euharistie, „izvor şi pisc al plenitudinii vieţii creştine.”

Luc Brésard a colaborat la traducerea tratatului De Trinitate al lui Ilarie de Poitiers, precum şi a numeroase texte origeniene. Studiul său din volumul de faţă se intitulează Pseudo-Macarie. Rugăciunea unui fiu, şi scoate în evidenţă trăsăturile caracteristice ale celor câteva comentarii la rugăciunea Tatăl nostru, ale călugărului veacului IV creştin, rămas o enigmă până în momentul de faţă. „Pentru a fi capabil să atingă piscurile contemplative, omul este purtat spre aceasta prin Fiul şi Duhul Sfânt, spre slăvirea numelui divin al Dumnezeului Tată”. Este o cale de iniţiere fără doar şi poate. Deoarece tocmai inversarea explicării cererilor textului rugăciunii Pater noster ne conduce către acele piscuri ale contemplaţiei: de la izbăvirea de rău către culmile cele mai însemnate spre care viaţa omului tinde neîncetat. La pseudo-Macarie desluşim trei caracteristici esenţiale ale unirii omului cu Dumnezeu: această unire reprezintă o participare reală la natura divină, membrele corpului uman fiind transfigurate, devenind translucide, impregnate de lumină şi foc. Cu toate acestea natura umană subzistă, căci nu devenim dumnezei în esenţă, ci prin participare. Persoana umană, de asemenea nu încetează a subzista: „Petru rămâne Petru, Pavel rămâne Pavel, Filip rămâne Filip. Fiecare rămâne în propria-i natură şi persoană, umplute de Duh Sfânt.”

Élie Ayroulet este patrolog lyonez. Studiul său se ocupă de Sf. Grigore de Nyssa al cărui comentariu la Rugăciunea domnească alcătuieşte cinci omilii caracterizate de un profund accent pastoral. Trama excursului este concentrată în jurul ideii de paternitate, ca legătură firească între părinte şi fiu, între Dumnezeu Tatăl şi fii Săi, legătură alterată prin păcatul adamic, restabilită prin botez. De aceea, „rugându-ne Tatălui ceresc este tot ceea ce putem înfăptui mai bun pentru a reînnoi participarea la condiţia de fiu iubit al Dumnezeului Tată, condiţie exprimată deplin în legătura de paternitate”. Aceasta nu constituie nicicum bază a vreunei virtuţi umane, ci este întru totul rezultat al bunătăţii şi milei divine. Ayroulet încheie afirmând faptul că „din momentul în care ducem o viaţă virtuoasă, manifestându-ne demnitatea de creştini, continuând a ne adresa lui Dumnezeu, asemenea fiilor tatălui lor, se vădesc deplin în noi, virtuţile divine”.

Creator al site-ului patristique.org, Luc Fritz contribuie cu un studiu despre contribuţia versiunii marcionite a rugăciunii Tatăl nostru, în apărarea dumnezeirii Sfântului Duh, la Sf. Grigore de Nyssa. În a treia omilie despre Rugăciunea Domnească, părintele capadocian meditase îndelung asupra venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, cererea a doua din cuprinsul rugăciunii. Aceasta se referă, după Sf. Grigore, la starea de purificare a omului în faţa oricăror vicii, precum şi la lepădarea de păcate. O versiune marcionită a textului din Luca 11, 2, cu rădăcini evidente în textul de la Isaia 11, 2 şi în textele rugăciunilor eseniene, prezintă Duhul Sfânt drept „Duh purificator care, în zilele cele de pe urmă, va transfigura întreaga creaţie”. Juxtapunerea acestor texte îi va da posibilitatea Sfântului Grigore de Nyssa de a evidenţia faptul că „Sfântul Duh şi împărăţia (basileia) constituie una şi aceeaşi realitate unică”. Pornind de aici Sf. Grigore demontează pas cu pas afirmaţiile îndrăzneţe ale pneumatomahilor. Autorul încheie punctând magistral: „Apărarea dumnezeirii Sfântului Duh, mobilizează zelul pastoral al Sfântului Grigore de Nyssa, deoarece realitatea dumnezeirii celei de-a treia persoane divine reprezintă condiţia posibilităţii reale a omului de a accede la Dumnezeu.”

Laurence Brottier este un fin cunoscător al omileticii din Antichitatea creştină şi un specialist al Sf. Ioan Gură de Aur căruia i-ar fi fost cu neputinţă „faptul de a nu pregeta în comentarea Rugăciunii Domneşti, rugăciune ce constituia un pasaj obligatoriu pentru orice exeget al Evangheliei după Matei”. În cuprinsul Omiliei 19 se află comentariul la rugăciunea Tatăl nostru. Sf. Ioan Hrisostom revine şi în alte două omilii asupra a două cereri ale acestei rugăciuni. Pentru fiinţa umană, copleşitor este faptul că „eternitatea ei” a început o dată cu păşirea în timp. Sf. Ioan Hrisostom ne invită atent la un abandon necesar, la un aşa zis non-planning, deoarece nu noi stăpânim timpul. În privinţa iertării şi a pocăinţei, teologia hrisostomiană cuprinde nenumărate trimiteri către un anumit caracter primordial al unei teologii propriu-zise a iertării în vederea obţinerii mântuirii. Studiul lui Brottier ne îmbie în a descoperi textele cele mai reprezentative cu privire la subiect, tocmai pentru faptul că „eliberarea omului de grijile cotidiene pare se a fi lucrul cel mai greu cu putinţă; dar Sf. Ioan Gură de Aur ne spune cu totul altceva...” Să descoperim ce, iată provocarea!

Membru al echipei Sources chretiennes şi ingenios cercetător al Antichităţii creştine, Laurence Mellerin propune un studiu despre diferitele interpretări penitenţiale ale cererii iertării păcatelor din cuprinsul Rugăciunii domneşti, înglobate în scrierile patristice din primele cinci secole creştine. Intriga studiului lui Mellerin ar fi legată strâns imperativul următor: omenirea întreagă are nevoie de iertarea păcatelor... astfel că prezenţa acestei cereri în actul de rugăciune al omului către Dumnezeu este o condiţie sine qua non în iconomia mântuirii. Legătura implicită între iertarea aproapelui şi iertarea omului de către Dumnezeu reprezintă un consens patristic, cauzal pe de o parte, drept succesiune temporală, pe de cealaltă parte. Inevitabil însă, absenţa iertării fraternale obturează întru totul accesul la mântuire prin împietrirea inimii, ceea ce dă naştere la culpabila rostire stearpă a rugăciunii. Extremizând, Augustin spunea despre cel care urăşte pe fratele său că ar săvârşi un act homicid, pe când Ciprian al Cartaginei, afirmase categoric faptul că nu poate fi cu Hristos, cel care a preferat a-l imita mai degrabă pe Iuda. Chromatius de Aquileea la rândul său, mărturisea ferm că, atunci când nu ne iertăm unii altora, ne facem singuri vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, prin propriile noastre afirmaţii. În încheierea celor câteva precizări patristice cu privire la subiect, lăsând totodată cititorul să descopere textul integral al studiului de faţă, rememorăm cuvintele augustiniene, cele care au înălţat pe culmi dintre cele mai înalte, comprehensibilitatea textului acestei rugăciuni: „în momentul în care nu-i ierţi fratelui tău, eu îţi spun ferm că nu numai că vei înlătura rugăciunea Domnului din inima ta, ci mai mult, vei fi şters din cartea lui Dumnezeu.” (Aug., Serm. 56, 6)

Studiul întreprins de Agnès Bastit, intitulat Explicarea rugăciunii Tatăl nostru la Chromatius de Aquileea în Tratatul 28 la Matei, este unul aşa zis « à la lettre », punctual şi la obiect. După delimitarea originalităţii exegetice a subiectului propriu-zis, autoarea face scurte referiri la compoziţia tratatului cu nr. 28 al lui Chromatius, insistând asupra valorii autoritative a citatelor biblice şi deopotrivă, asupra recursului la exemple. Tocmai în aceasta rezidă unicitatea textului chromaţian, anume în infuzia textual-biblică profundă, de aceea comprehensibilitatea rugăciunii este una mult mai cuprinzătoare. „Teologii” Noului Testament merg la pas cu „profeţii” Vechiului Testament, convergând către Cuvântul divin, prin invocarea căruia se vădeşte calea cea dreaptă în înţelegerea şi interpretarea textului propriu-zis al rugăciunii. Căci toate se cuprind între cele două dimensiuni, a credinţei şi a nădejdii. Rugăciunea Domnească stârneşte credinţa în măsura în care cu ajutorul energiei din om, se orienteză către nădejdea mântuirii.

Philippe Molac, profesor de patristică la Institutul catolic din Toulouse, propune în cuprinsul culegerii de faţă, viziunea lui Teodor de Mopsuestia asupra Rugăciunii Domneşti. A unsprezecea omilie „catehetică” mopsuestiană este consacrată explicării rugăciunii Tatăl nostru. Alături de importante date cu caracter liturgic, Philippe de Molac evidenţiază în noi resorturi ale cercetării sale, coordonatele hermeneutice ale omiliei, chestiunea legată de privilegiul de a-L numi pe Dumnezeu Tată, mai apoi explicarea pe rând a fiecărei cereri compozante. Punctele forte ale studiului rezidă în evidenţierea dimensiunii ecclesiale a textului mopsuestian, a dominantei aspectului eshatologic, tributară teologiei pauline. Cufundarea în moartea-înviere a lui Hristos, prin tainele de iniţiere, îi oferă creştinului posibilitatea de a trăi între coordonatele realităţii deja prezente ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Iată aşadar, conţinutul grosso modo al viziunii mopsuestiene asupra sensului Rugăciunii Domneşti.

Cristian Bădiliţă, patrolog şi doctor în teologie al Universităţii Paris IV-Sorbona, aşează cu măiestrie exegeza comentariului Sf. Ioan Casian asupra textului Rugăciunii Domneşti, în orizontul cuprinzător al concepţiei acestuia despre rugăciune. Şi astfel îşi argumentează mutarea de şah patrologul român, afirmând faptul că în ceea ce priveşte concepţia Sf. Ioan Casian despre rugăciune, aceasta formează nucleul-sâmbure al întregii sale doctrine spirituale, rugăciunea Tatăl nostru făcând parte integrantă a procesului îndumnezeirii omului. Trei elemente mai importante definesc concepţia despre rugăciune la Sf. Ioan Casian: în primul rând adresanţii scrierilor acestuia erau călugări, de unde şi impresia unui oarecare „elitism” spiritual. Mai apoi, faptul că sfântul se adresa comunităţilor de călugări din sudul Galiei, prezentându-le acestora modelul venerabil de urmat al monahismului egiptean, foarte bine cunoscut şi trăit de Sf. Ioan Casian timp de aproape douăzeci de ani. Şi în cele din urmă, obsesia sfântului pentru cuvintele pauline de la I Tes. 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat.” Creştinul în general şi călugărul în particular vor atinge perfecţiunea în măsura în care se vor ruga neîncetat. La mise en scène este una remarcabil sistematică şi astfel lectorul are marele avantaj de a nu se pierde în nici un moment al înşiruirii argumentaţiei lui Bădiliţă. Cititorul va desluşi faptul că, atunci când rugăciunea semnifică piscul sublim al perfecţiunii, virtuţiile reprezintă edificiul însuşi al acesteia, cele două neputându-se disocia. Cât priveşte condiţia sine qua non a unei rugăciuni „pure şi sincere”(purissima et sincerissima oratio), Sf. Ioan Casian o defineşte ca fiind pacea, liniştea (tranquilitas) sufletului. Comprehensibilitatea sensurilor Rugăciunii Domneşti în viziune casianică reprezintă expresia maximală, posibilă şi de luat în considerare, a limbajului uman către divinitate, aşa cum, de altfel, punctează autorul studiului. Invitând cititorul să descopere argumentele interpretării casianice ale textului Rugăciunii Domneşti, lecturând întregul studiu al lui Bădiliţă, conchidem remarcând faptul că o dată cu Ioan Casian, cum de altfel cu numeroşi Sf. Părinţi, trăim sentimentul pătrunderii într-o dimensiune cu totul nouă a cuvintelor, care ne oferă posibilitatea să întrevedem , într-o oarecare măsură, realitatea cea mai intimă şi concretă cu putinţă, a rugăciunii.

Cercetătoare de seamă în domeniul patristicii greceşti şi siriace, Isabella Jurasz prezintă un studiu despre Pater noster, în viziunea Sf. Chiril al Alexandriei şi a discipolilor de tradiţie necalcedoniană ai acestuia. Textul de bază este cel al versiunii siriace a omiliilor chiriliene la Evanghelia după Luca. Datorită acestei versiuni, mult mai veche decât cea greacă, putem astăzi desluşi unele elemente deosebite ale exegezei chiriliene la Rugăciunea Domnească. În speţă, textul de la Luca 11, 1-4 cuprins în versiunea siriacă este comentat în cuprinsul a opt omilii, păstrate integral, fiecare verset fiind abordat în mod distinct. Sf. Chiril se concentrează în principal asupra teologiei textului, abandonând în plan secundar analiza literară a acestuia, punând astfel în lumină valoarea hristologică a textului în sine.
În privinţa discipolilor chirilieni de tradiţie siriacă, autoarea se opreşte asupra a doi mai importanţi: Severus al Antiohiei şi Filoxen de Mabug, monofiziţi doar „cu vorba”, nu şi „cu fapta”, a căror operă teologică fusese puternic influenţată de teologia alexandrină şi îndeosebi de cea chiriliană. Nici unul dintre aceştia nu comentaseră rugăciunea integral, concentrându-se asupra semnificaţiilor Împărăţiei cereşti, a numelui de Tată, etc.

Călugărul benedictin Jean-Luc Molinier plasează cititorul la început de secol VI, în perioada în care este datată compunerea unui ansamblu de texte monastice legiuitoare. În introducerea acestui compendiu canonic, într-una din catehezele mistagogice şi baptismale ce o alcătuiesc, se regăseşte un comentariu la Rugăciunea Domnească. Pare-se că acest comentariu fusese puternic influenţat de cel al lui Ciprian de Cartagina. După o succintă prezentare a originii, transmiterii textului, a compoziţiei acestuia, precum şi a fundamentului doctrinar al regulilor Maestrului (la Règle du Maitre), Jean-Luc Molinier punctează chestiunile deosebite legate de explicarea textului Rugăciunii domneşti, aşa cum reiese din cele 81 de versete, conform textului Regulilor, comentând fiecare cerere în parte. Marele merit al acestui studiu este acela de a oferi cititorului ocazia de a parcurge diferitele etape tranzitorii, de la descoperirea semanticii paternităţii lui Hristos, către paternitatea specifică abatelui, din regulile benedictine, puternic influenţate de cele ale Maestrului. Pentru cititorii mai puţin avizaţi cu privire la fundamentele spiritualităţii occidentale, studiul lui Jean-Luc Molinier poate fi considerat de un real folos, în vederea unei cognoscibilităţi incipiente.

Tanios Bou Mansour este profesor de patristică la Universitatea din Kaslik (Liban). Studiul său din cuptinsul culegerii de faţă se referă la unul dintre puţinii scriitori de tradiţie siriacă anterior secolului VII şi care să fi consacrat Rugăciunii Domneşti un imn amplu (730 versete). Acesta este Iacob, episcop de Sarug. Principala caracteristică a studiului lui Mansour o reprezintă trasarea liniilor directoare ale teologiei desprinse din textul comentariului iacobian. Invocarea numelui divin de Tată este catalogată drept arma de început a omului în lupta cu răul, cu Satan, cel care dispersează gândurile omului de la rugăciune. Este accentuată prezenţa ideii universalităţii legăturii filiale al cărei fundament se regăseşte în două din actele istoriei mântuirii umane: Întruparea şi Botezul. În interpretarea textelor, Iacob de Sarug rămâne tributar tradiţiei antiohiene, acordând întâietate interpretării literare şi istorice, înaintea celei alegorice. Astfel că, semantica pâinii cotidiene este cea a unei hrane materiale, necesare vieţii de zi cu zi. Îndrăznind provocarea creionării unor limite pertinente ale interpretării literale a textelor, invităm cititorul să parcurgă cu răbdare textul articolului de faţă, în încercarea de a descoperi unele valenţe noi ori cel puţin îndrăzneţe...

Françoise Vinel activează ca redactor-şef al Revue des Sciences Religieuses. Studiul acesteia privitor la locul Rugăciunii Domneşti în cuprinsul catehezelor baptismale de odinioară, din perioada secolelor IV-V, vine să-l problematizeze pe lectorul penultimului act al prezentei culegerii. Autoarea expune, ab initio, conexiunea strânsă între Rugăciunea Domnească – oratio dominica – şi Simbolul de credinţă – symbolum – amintindu-ne faptul că, în perspectiva liturghiei baptismale, pascale, etc., rostirea lor reprezenta, de facto, veridice acte de credinţă şi de rugăciune, prin care era mărturisită adeziunea catehumenului la credinţa Bisericii. Willy Rordorf sublinia interesul aparte în a evidenţia legătura între Rugăciunea Domnească şi realitatea liturgică à l’époque : numai cel botezat avea dreptul de a rosti rugăciunea Tatăl nostru, scria Rordorf bazându-se pe două monumente ale Tradiţiei apostolice: Sf. Ipolit şi Sf. Iustin. În privinţa catehezelor baptismale, în principal cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Hrisostom şi Teodor de Mopsuestia în Orient, precum şi lecturarea câtorva texte augustiniene, în apus, practica rostirii Rugăciunii domneşti de către noii botezaţi se făcea înainte de comuniune, împreună cu întreaga comunitate. Aceasta reprezenta, în fapt, tradiţia unanim acceptată atât în Orient, cât şi în Occident. Cât priveşte simbolul de credinţă, Augustin se situează pe aceeaşi coordonată cu Sf. Chiril al Ierusalimului, plasând ordinea legitimă a simbolului înaintea botezului: credinţa în Taina Treimii, este prealabilă întreitei cufundări în apa botezului, după care omul se naşte la viaţa cea nouă, primind darul rugăciunii adresate Dumnezeului Tată.

Dacă un preot diocezan deschide opis-ul culegerii de faţă, un altul, Robert Cabié, încheie cuprinsul acesteia, cu un studiu despre una dintre numeroasele reforme liturgice ale papei Grigorie cel Mare, privitoare de această dată la locul rugăciunii Pater noster, în cadrul cultic al misei. După cum bine este cunoscut, rugăciunea Tatăl nostru este parte integrantă a cultului liturgic al tuturor Bisericilor creştine, fiind situată înaintea comuniunii, a momentului împărtăşirii. Diferenţa apare în cadrul riturilor bizantin, armenian şi roman, prin plasarea momentului rostirii acesteia înaintea frângerii pâinii, şi nu după aceasta. Iată subiectul propriu-zis al studiului: privitor la ritul roman, practica aceasta survine ca urmare a intervenţiei papei Grigorie cel Mare, din anul 598, cu ocazia unei scrisori adresate episcopului Ioan de Syracussa, în cuprinsul căreia fuseseră justificate unele reforme întreprinse de către papă. Autorul studiului analizează scrupulos textul scrisorii, pentru ca mai apoi să poată conchide, afirmând soluţia la care se ajunsese, şi anume de a situa Rugăciunea Domnească imediat după doxologia finală a rugăciunii euharistice. În acest fel, rugăciunea Tatăl nostru rămâne aşezată în prelungirea canonului, neconfundându-se cu acesta.

Menţionăm la final de portret al acestei colecţii deosebit de valoroase pentru patristica actuală, prezenţa în cuprinsul ei, a studiului lui Jesus Manuel Santiago Vazquez, intitulat: La peticion « danos hoy nuestro pan de cada dia” en Tertuliano.

În speranţa unui interes viu din partea cititorului iubitor de patristică, salutăm încă o dată publicarea unei astfel de colecţii, în care sunt alăturate cu viu folos şi interes, nume importante ce s-au străduit în alcătuirea pleiadei celor mai de seamă studii actuale privitoare la rugăciunea de taină a creştinului, Tatăl nostru.

Radu D. Tănase (Universitatea din Fribourg – Elveţia)

Niciun comentariu: